metode de stimulare a creativitatii

Creativitatea este o structură caracteristică psihicului, ce face posibilă realizarea unor producţii şi opere noi. Ea se relevă şi se defineşte ca o însuşire deosebit de complexă a întregii personalităţi, care implică componente intelectuale, afective, voluntare şi caracteriale. După Bontaş şi Nicola, creativitatea – este o capacitate (proprietate, dimensiune) complexă şi fundamentală a personalităţii, care sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu investigaţii şi date noi, produce ceva nou, original, de valoarea şi eficienţă ştiinţifică şi social-utilă, ca rezultat al influenţelor şi relaţiilor factorilor subiectivi şi obiectivi – a posibilităţilor şi calităţilor persoanei şi a condiţiilor ambientale ale mediului socio-cultural. Ea poate fi considerată şi ca aptitudine sau dispoziţie a intelectului de a elabora idei, teorii, modele noi, originale. Imaginaţia este funcţia psihică esenţială procesului de creaţie. Fără muncă, însă , fără experienţă, nu se realizează nimic original, iar inteligenţa contribuie la aprecierea critică a produselor create. Edison spunea că în creaţie este nevoie de 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie.

 Prin educarea intelectului şi a unor procese intelectuale (imaginaţia, gândirea, memoria) se realizează educarea creativităţii. Viaţa, în toate domeniile ei, necesită ca aproape fiecare individ să realizeze unele operaţii noi, ca urmare a unor combinări şi recomandări, asocieri a datelor elementelor existente, care se obiectivează în anumite soluţii (metode) utile şi mai eficiente. Creativitatea propriu-zisă necesită înzestrări şi capacităţi intelectuale deosebite, care să se obiectiveze în produse noi, originale, nemaiîntâlnite până în acel moment şi care determină schimbări calitative (de valoare şi eficienţă) într-un domeniu anumit.

 Fiecare individ posedă o doză de creativitate. Marii pedagogi: Jean Piaget, Comarova, Nicola susţin că, de la naştere, copilul posedă doar o anumită potenţialitate creativă, care sub influenţa procesului educativ şi a mediului se dezvoltă noi nivele ale creativităţii exprimate prin originalitate şi inventivitate.

Creativitatea, fiind dimensiunea principală a omului contemporan trebuie să constituie o problemă centrală a şcolii. Pentru a dezvolta capacităţile creatoare ale elevilor, cadrele didactice trebuie să cunoască în primul rând trăsăturile comportamentului creator, care se referă la: nivelul de inteligenţă generală; gândirea divergentă; fluenţa gândirii; receptivitatea faţă de probleme; spiritul de observare; imaginaţia creatoare; originalitatea; capacitatea combinatorie; perseverenţa, iniţiativa; nonconformismul în idei.

Creativitatea este un proces complex, care angajează întreaga personalitate a elevului, ce urmează a fi dezvoltată pe diferite căi, atât în procesul de învăţământ cât şi în cadrul activităţilor extraşcolare. Şcoala, definită prin atribute ca accesibilitate, creativitate, flexibilitate si continuitate (V. Chiş, 2002, p. 36), reprezintă principalul factor care poate contribui, decisiv, la valorificarea creativităţii potenţiale a elevilor, la stimularea înclinaţiilor lor creative si de educarea creativităţii (M. Ionescu, 2007, p. 412).

Metodele de stimulare  a creativităţii, pot fi definite  ca un sistem de  procedee

specifice, polivalente, orientate spre dezvoltarea  mentală a elevului, prin oferirea de

oportunităţi pentru a încerca idei noi, modalităţi noi de gândire si de rezolvare a problemelor. Strategia pentru o predare creativă în scoală reprezintă organizarea proiectivă a unei înlănţuiri de situaţii educaţionale prin parcurgerea cărora elevul dobândeşte cunoştinţe noi, priceperi, deprinderi si competenţe. Încurajarea elevilor să înveţe dincolo de a memora şi a utiliza niveluri mai profunde de gândire şi sprijinirea cadrelor didactice în aplicarea strategiilor de predare creativă sunt benefice atât cadrelor didactice cât şi elevilor.

I. Brainstorming

            Se porneşte de la următoarea idee:

„Nimic nu se critică, nimic nu se şterge, fără atitudini sau prejudecăţi, cât mai multe idei!”

            Metoda are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluţii, de idei, privind modul de rezolvare a unei probleme, în speranţa că, prin combinarea lor se va obţine soluţia optimă. Calea de obţinere a acestor idei este aceea a stimulării creativităţii în cadrul grupului, într-o atmosferă lipsită de critică, neinhibatoare, rezultat al amânării momentului evaluării .

            Brainstorming-ul se desfăşoară în cadrul unui grup nu foarte mare (maxim 30 de persoane), de preferinţă eterogen din punct de vedere al pregătirii, sub coordonarea unui moderator, care îndeplineşte rolul atât de animator cât şi de mediator. Durata optimă este de 20–45 de minute.

Etapele realizării:

1. Etapa de pregătire care cuprinde:

a) faza de investigare şi de selecţie a membrilor grupului creativ;

b) faza de antrenament creativ;

c) faza de pregătire a şedinţelor de lucru; (pe scurt: reunirea unui grup preferabil eterogen de 5-12 persoane care timp de o oră dezvoltă cât mai multe idei pe o temă)

2. Etapa productivă, de emitere de alternative creative, care cuprinde:

a) faza de stabilire a temei de lucru, a problemelor de dezbătut;

b) faza de soluţionare a subproblemelor formulate;

c) faza de culegere a ideilor suplimentare, necesare continuării demersului creativ;

3. Etapa selecţiei ideilor emise, care favorizează gândirea critică:

a) faza analizei listei de idei emise până în acel moment;

b) faza evaluării critice şi a optării pentru soluţia finală.

Avantajele utilizării metodei brainstorming sunt multiple:

ü  obţinerea rapidă şi uşoară a ideilor noi şi a soluţiilor rezolvatoare;

ü  costurile reduse necesare folosirii metodei;

ü  aplicabilitatea largă, aproape în toate domeniile;

ü  stimulează participarea activă;

ü  dezvoltă creativitatea, spontaneitatea, încrederea în sine prin procesul evaluării amânate;

ü  dezvoltă abilitatea de a lucra în echipă;

Limitele brainstorming-ului:

ü  nu suplineşte cercetarea de durată, clasică;

ü  depinde de calităţile moderatorului de a anima şi dirija discuţia pe făgaşul dorit;

ü  oferă doar soluţii posibile nu şi realizarea efectivă;

ü  uneori poate fi prea obositor sau solicitant pentru unii participanţi;

ü  poate să apară fenomenul numit „chiul social“ (când responsabilitatea se împarte între mai mulţi indivizi, unii depun mai puţin efort).

II. Starbursting (Explozia stelară)

Starbursting (eng. “star” = stea; eng. ”burst” = a exploda), este o metodă de dezvoltare a creativităţii similară brainstormingului. Începe din centrul conceptului şi se împrăştie în afară, cu întrebări, asemeni exploziei stelare.

Se scrie ideea sau problema pe o foaie de hârtie şi se înşiră cât mai multe întrebări care au legătură cu ea. Un bun punct de plecare îl constituie cele de tipul: Ce?, Cine?, Unde?, De ce?, Când?. Lista de întrebări iniţiale poate genera altele, neaşteptate, care cer şi o mai mare concentrare.

Etapele realizării:

1. Propunerea unei probleme.
2. Colectivul se poate organiza în grupuri preferenţiale.
3. Grupurile lucrează pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebări şi cât mai diverse.
4. Comunicarea rezultatelor muncii de grup.
5. Evidenţierea celor mai interesante întrebări şi aprecierea muncii în echipă.
6. Facultativ, se poate proceda şi la elaborarea de răspunsuri la unele dintre întrebări.

III. Tehnica 6 / 3 / 5

Tehnica 6/3/5 este asemănătoare brainstorming-ului. Ideile noi însă se scriu pe foile de hârtie care circulă între participanţi, şi de aceea se mai numeşte şi metoda brainwriting. Tehnica se numeşte 6/3/5 pentru că există:

n  6 membri în grupul de lucru, care notează pe o foaie de hârtie câte 3 soluţii fiecare, la o problemă dată, timp de 5 minute (însumând 108 răspunsuri, în 30 de minute, în fiecare grup)

Etapele metodei 6/3/5:

Împărţirea clasei în grupe a câte 6 membri fiecare.

1.    Formularea problemei şi explicarea modalităţii de lucru. Elevii primesc fiecare câte o foaie de hârtie împărţită în trei coloane.

2. Desfăşurarea activităţii în grup. În această etapă are loc o îmbinare a activităţii individuale cu cea colectivă. Pentru problema dată, fiecare dintre cei 6 participanţi, are de notat pe o foaie, 3 soluţii în tabelul cu 3 coloane, într-un timp maxim de 5 minute. Foile migrează apoi de la stânga spre dreapta până ajung la posesorul iniţial. Cel care a primit foaia colegului din stânga, citeşte soluţiile deja notate şi încearcă să le modifice în sens creativ, prin formulări noi, adaptându-le, îmbunătăţindu-le şi reconstruindu-le continuu.
3. Analiza soluţiilor şi reţinerea celor mai bune.

Se centralizează datele obţinute, se discută şi se apreciază rezultatele

Avantajele aplicării tehnicii 6/3/5 sunt următoarele:

ü  oferă elevilor mai puţin comunicativi posibilitatea de a se exprima;

ü  similar brainstorming-ului, stimulează construcţia de „idei pe idei”;

ü  încurajează solidaritatea în grup şi competiţia între grupuri, îmbinând munca individuală cu cea de echipă;

ü  are caracter formativ-educativ, dezvoltând atât spiritul de echipă cât şi procesele psihice superioare (gândirea cu operaţiile ei: analiza ideilor emise de ceilalţi, comparaţia, sinteza, generalizarea şi abstractizarea; dezvoltă imaginaţia, creativitatea, calităţile atenţiei etc);

Dezavantajele

ü  rezultă din constrângerea participanţilor de a răspunde într-un timp fix;

ü  pot exista fenomene de contagiune negativă între răspunsuri;

ü  elevii pot fi influenţaţi de soluţiile anterioare, intrând într-un blocaj creativ;

IV. Metoda Philips 6 / 6

               Metoda Philips 6/6 a fost elaborată de către profesorul de literatură J. Donald Philips (de unde provine şi numele) care a testat-o la Universitatea din Michigan. Este similară brainstorming-ului şi tehnicii 6/3/5, însă se individualizează prin limitarea discuţiei celor 6 participanţi la 6 minute. Acest fapt are ca scop intensificarea producţiei creative, ca şi în cazul tehnicii 6/3/5.


Etapele metodei Philips 6/6

1.    Constituirea grupurilor de câte 6 (4 membri + 1 secretar + 1 conducător de   grup).

Secretarul fiecărui grup are în plus, sarcina de a consemna ideile colegilor.
Conducătorul este cel care dirijează dezbaterea în cadrul grupului şi prezintă concluziile.

2.    Înmânarea temei/problemei ce urmează a fi dezbătută în particular, de către  fiecare grup şi motivarea importanţei acesteia.

3.    Desfăşurarea discuţiilor pe baza temei, în cadrul grupului, timp de 6 minute.

Acestea pot fi libere, în sensul că fiecare membru propune un răspuns şi la sfârşit se reţin ideile cele mai importante sau pot fi discuţii progresive în care fiecare participant expune în cadrul grupului său o variantă care e analizată şi apoi se trece la celelalte idei.

4.    Colectarea soluţiilor elaborate

Conducătorii fiecărui grup expun ideile la care au ajuns sau ele sunt predate în scris coordonatorului colectivului (profesorului).

5.     Discuţia colectivă este urmată de decizia colectivă în ceea ce priveşte soluţia finală, pe baza ierarhizării variantelor pe tablă. Dezbaterea în plen este reuniunea propriu-zisă şi debutează cu expunerile liderilor; intervenţiile sunt libere; se realizează selecţia şi ierarhizarea soluţiilor.

6.    Încheirea discuţiei se face în urma prezentării din partea profesorului a concluziilor privind participarea la desfăşurarea activităţii şi a eficienţei demersurilor întreprinse. Evaluarea generală a ideilor este realizată de către profesor; el sintetizează informaţiile şi susţine motivaţional interacţiunea participanţilor.

Avantajele metodei Philips 6/6

ü  sunt similare braistorming-ului şi tehnicii 6/3/5, în ceea ce priveşte facilitarea comunicării, obţinerea într-un timp scurt a numeroase idei, prin intensificarea demersului creativ şi prin stimularea imaginaţiei tuturor participanţilor.

ü  permite întărirea coeziunii grupului şi angajează elevii/studenţii în (auto)evaluare.

ü  cooperarea din interiorul echipei se îmbină cu competiţia dintre grupuri.

Dezavantajele apar atunci când numărul elevilor nu este multiplu de 6 şi mai pot fi create de limita de timp impusă, de 6 minute.

V. Discuţia panel

În engleză termenul „panel” înseamnă „juraţi”. Şi în acest caz e vorba de participarea unor  colectivităţi mai mari. Discuţia propriu-zisă se desfăşoară  într-un grup restrâns („juraţii”) formate din persoane foarte competente în domeniul respectiv. Ceilalţi – pot fi zeci de persoane – ascultă în tăcere ceea ce se discută, dar pot interveni prin bileţele trimise „juraţilor”. Uneori bileţelele sunt din hârtie colorată: cele albastre conţin întrebări, cele albe – sugestii, cele roşii – păreri personale. Mesajele sunt primite de unul din membrii participanţi la dezbatere, care introduce în discuţie conţinutul unui bileţel, când se iveşte un moment prielnic (de aceea i se spune ”injectorul de mesaje”). Discuţia este condusă de un animator. La sfârşit, persoanele din sală pot interveni şi în mod direct, prin viu grai. În încheiere animatorul face o sinteză şi trage concluziile.

VI. Sinectica

Sinectica îşi trage denumirea de la cuvântul grecesc "Synectikos", care are semnificaţiile de unire, combinare, analogie fără legătură evidentă între componente. Sinectica urmăreşte să îmbine în actul creaţiei situaţii aparent eterogene şi din diferite domenii aşa cum ar fi: trecerea de la concret la abstract şi invers; trecerea de la sistemele biologice la cele tehnice; imaginarea unor soluţii ce depăşesc limitele controlului raţional imediat etc.

Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape de baza:

1. Enunţarea problemei în forma dată

2. Analiza problemei

3. Sugestii imediate sau ”purjare”

4. Enunţarea problemei aşa cum a fost ea înţeleasă

5. Creşterea ”distanţei metaforice” utilizând analogia directă, analogia personală  sau conflictul condensat

6. Eventuala repetare a etapei 5 în alt context

7. Adaptarea forţată a fanteziei

8. Generarea unor soluţii posibile

In prima etapa, participanţilor li se explica tema printr-o enunţare generală a problemei, după care urmează o analiza a acesteia, pornind de la general la particular. Pe timpul analizei persoana care a prezentat problema o va descrie şi va răspunde la toate întrebările care vor apărea în cursul detalierii. In timpul analizei pot

apărea soluţii imediate la problema prezentată. În acest sens noile idei pot fi definite ca idei de principiu, idei fundamentale sau idei pilot. Această etapă este tocmai cea de ”purjare” deoarece este destinată eliberării mintii participanţilor de orice idei preconcepute care ar putea influenta în mod negativ găsirea de soluţii originale-viabile. După această etapa, problema poate fi redefinita după cum a fost ea înţeleasă, conducătorul grupului preluând sarcina de a o dirija către o ”excursie creativa” unde va predomina analogia, inversia, empatia, fantezia, metafora, precum şi alte tehnici intuitive de creaţie.

Bibliografie:

1.    Cosmovici Andrei (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi

2.    Cosmovici Andrei, Luminiţa Iacob (1999), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi

3.    Nicola Ioan (2003), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti

4.    Sălăvăstru Dorina(2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi